﻿PRESSA, BUCURESCI, 31 IULIU 1878
      
      Românul, de la 20 şi 30 iuliu, consacră două reviste consecutive spre a dovedi că noi ne-am schimbat opiniunea în privinţa acceptărei Dobrogei, fiind că am vorbit, într’una din revistele noastre, de moţiunea celor 46 onor. deputaţi, în capul cărora se află persoane politice distinse, ca d-nii G. Vernescu şi Nicolae Ionescu, şi cari sunt în contra acceptărei compensaţiunei ce ni s’a acordat de tractatul de la Berlin. 
      Când un jurnal serios, cum pretinde a fi «Românul» afirmă că noi ne-am schimbat părerea în cuestinea Dobrogei, trebue să probeze aceasta într’un mod positiv; de altmintrelea suntem în drept a’i spune, că cu rea credinţă denaturează sensul cuvintelor noastre, şi că acest mod de a combate pe adversarii săi politici, este nedemn de un jurnal care se respectă. 
      Somăm dar pe «Românul» a ne declara: în care număr al diarului nostru am numit noi «nebuni» pe aceia cari nu vor voi să priimească Dobrogia? Am dis, într’adevăr, că ar fi o nebunie a ne opune esecutărei tractatului de la Berlin, în ce privesce cuestiunile acelea, cari ne sunt impuse ca condiţiuni sine qua non pentru recunoascerea independenţei noastre. Dar, între cuestiunile acelea, scie bine organul oficios al d-lui ministru de interne că nu intră şi acceptarea Dobrogei. Era vorba de retrocedarea Basarabiei către Rusia şi de acordarea drepturilor civile şi politice israeliţilor. În privinţa Dobrogei, noi am făcut, în totdauna, reservele noastre. Am dat ospitalitate în coloanele diarului nostru diferitelor opiniuni pentru şi contra, fără însă a ne declara pentru cutare sau cutare opiniune. Astfel am urmat şi în revista noastră trecută, care vorbesce despre moţiunea celor 46 on. deputaţi, şi care a supărat atât de mult pe domnii de la «Românul».
      Dar, dacă este probat că noi nu ne-am schimbat la faţă, apoi nu tot astfel aţi urmat dv., domni adversari. 
      D-voastră v’aţi schimbat într’adevăr părerea, nu numai în privinţa acceptărei Dobrogei, ci şi în privinţa tutulor celor l’alte chestiuni, cari ni se impun prin tratatul de la Berlin, şi cari nu sunt de cât resultatul politicei rătăcite ce aţi urmat. Dar aceasta nu ne miră de loc din partea d-v.; sunteţi în stare a vă schimba ori-cum ar bate vântul, cu condiţiunea numai să nu cădeţi de la putere. 
      Ce ne tot spuneţi, domni adversari, că aţi adoptat o altă opinie numai în faţa unei imposibilităţi materiale şi numai după ce s’a cunoscut resultatul definitiv al tractatului de la Berlin?
      Resultatul se scia de toată lumea, pe când d-v începuserăţi a face fanfaronadele d-v patriotice. El consista în perderea Basarabiei, în impunerea de a accorda drepturi civile şi politice israeliţilor, într’o independinţă precariă, negarantată de Puteri, în respingerea cererei de despăgubire de resbel, în respingerea cererei de a fi scutiţi oştirilor rosiene prin ţeară până la organisarea Bulgariei, în ridicarea dreptului de vamă pentru mărfurile de transit, în menţinerea jurisdicţiunei consulare, etc. 
      Şi atunci, d-voastră strigaţi în gura mare: că nu veţi ceda Basarabia, că nu  veţi accepta Dobrogia, că vă veţi bate cu Ruşii, şi câte alte vorbe late, spre a asvârli pulbere în ochii celor mulţi-puţini cari au mai rămas să vă admire... 
      Această tactică a ţinut câteva dile. Vădând apoi că, pe calea aceasta, veţi fi nevoiţi a vă duce cu Dumnedeu, părăsind o putere, pe care n’aţi întrebuinţat’o de cât în paguba ţărei, v-aţi schimbat la faţă.
      Basarabia, pentru a cărei perdere nu găseaţi destule cuvinte spre a vă esprima durerea, aţi înmormântat’o, şi Dobrogia deveni, a doua di, predilecta d-voastră. Şi de atunci... Dobrogia în sus, Dobrogia în jos, Dobrogia este pământul cel mai fertil, ea este un paradis...  
      Frumoase sunt asemenea procedări din partea unor oameni politici, ce se pretind a fi serioşi.
      Lăsăm ca opinia publică să vă judice şi să vă dea răspunsul cuvenit. Dar să vedem, dacă este esact ceea ce susţineţi: că Dobrogia nu ni s'a dat în schimbul Basarabiei. 
      Pentru aceasta ne vom servi cu protocolul No. 10 al Congresului de la Berlin; căci tractatul nu este alt decât resultatul desbaterilor ţinute între plenipotenţiarii Puterilor, cari au luat parte la Congres. 
      În alte cuvinte, protocoalele sunt considerantele, iar tractatul este decisiunea. Este incontestabile, deci, relaţiunea ce esistă între protocoale şi tractat. 
      Luăm dar protocolul No. 10, publicat în «Monitorul oficial», şi citim următoarele: «Preşedintele, resumând resultatele discuţiunei, constată că unanimitatea Înaltei Adunări recunoasce independinţa României, subt condiţiuni analoage cu cele impuse Serbiei, şi, afară de aceasta, subt condiţiunea ca România să priimească, în schimbul Basarabiei, Dobrogia.»
      Este adevărat că în tractat nu se mai face din priimirea Dobrogei o condiţiune sine qua non pentru recunoascerea independinţei;  dar   nu este mai pucin   esact că,  daca   ni s’a dat Dobrogia, acesta nu s’a urmat de cât numai în schimb pentru retrocedarea Basarabiei. 
      Toate discuţiunile, ce au avut loc în sînul Congresului, ne dovedesc aceasta.
      Ast-fel, tot în protocolul No. 10, mal găsim şi cele ce urmează:
      «Preşedintele Congresului atrage atenţiunea colegilor săi asupra reservei formulată de comitele Şuvaloff, şi, dupe care, recunoscerea independinţei române nu ar fi consimţită unanim, de cât sub condiţiuneaca : România să admită schimbul de teritoriu stipulat în art. XIX.»
      În faţa acestor probe palpabile, ce mai voiţi a amăgi lumea, d-nilor de la Românul, spuindu-ne că anteiu v'aţi opus credend că Dobrogia ni se dă în schimbal Basarabiei, şi că, vedend în urmă că aţi fost induşi în erore, aţi revenit asupra acelei opiniuni!..
      V’aţi prefăcut că ve opuneţi; şi, fiindcă, în acestă atitudine, vedeaţi bine că puterea ve scăpa din mână, aţi întors’o pe foea ceal’altă....      
      Dar vina nu este  a d-vostră,  ci a acelora, cari v’au mai dat  sprijinul lor, după un fiasco atât de complect ce aţi făcut cu politica d-vostră de aventură. Cât despre d-vostră, aţi dovedit de ajuns că sunteţi capabili a insulta şi apoi a linguşi pe cel insultat, a defăima şi apoi a face laudele cele mai înfocate acelui defăimat.
      În oposiţie, insulta; la guvern, linguşirea în cel mai mare grad: acesta ve este devisa !
      Nu sunteţi d-vostră ore aceia cari, la 8 August şi la 10 Marte, aţi cercat să resturnaţi Tronul, fiindcă nu vedeaţi perspectiva de a ajunge mai curând la putere?
      Nu sunteţi d-vostră cari aţi insultat pe represintantele imperiului german, şi apoi v’aţi dus în capitala aceluiaşi imperiu să imploraţi ertare?  Iar ţera plătesce astă-di scump cutezanţa d-vostră nepomenită, prin cele ce i se impun de tractatul de la Berlin!	
      Nn sunteţi d-vostră aceia cari, prin politica d-vostră culpabilă, aţi pus în imposibilitate pe Domnitor de a’şi ţine jurămentul în privinţa mănţinerei integrităţei teritorulul român? 
      Ce v’a mai remas de făcut?...
      Ast-fel dar, nisce omeni, cari se schimbă dupe cum bate ventul; nisce omeni, cari au comis acte şi fapte de adeverată nebunie, — ar face mai bine să’şi pue cenuşă pe cap, de căt să impute altora greselele, ce ei înşişi au  comis cu prisos....


PRESSA, BUCURESCI, 3 AUGUST 1878
      
      Gravitatea situaţiunei, şi   pericolele ce ea încă poate ascunde, ne silesc ca să stăm de vorba cu Românul, organul oficios al guvernului radical, măcar că nu mai este chip a discuta cu un organ,  care evită de-a respunde la cuestiunile ce i se spun; care vorbesce de câte altele, afară de ce este în discuţiune; care atribue opiniuni ce nu avem; care ridică obiecţiuni create de  dânsul,  spre a le combate pe ale nostre, şi a eşi triumfător; care, în fine, îşi închipuesce că partidul opus lui este divisat,   numai spre a mări credinţa linguşitorilor săi; şi are, când ne-a numit pe noi reacţionari şi pe ai săi liberali-naţionali, este sigur că toată lumea trebue să se închine.
      Cum este chip ca să discute cineva serios, cu o asemenea foie? Dar, repetăm, circumstanţele sunt grave; foia în cuestiune este un organ oficial, în care scriu chiar miniştri; şi dar, vrând-nevrând, interesul public cere să discutăm cu densul...
      Noi am vorbit despre faptele trecute ale guvernului roşiu, căci ele se leagă cu presentul, şi mai ales cu viitorul. Şi ce fapt mai esenţial am relevat din trecut? Aceasta că, dacă radicalii încheiau un tractat cu Rusia înainte de a trece Dunărea, prin care Rusia să fi renunţat a nume la Basarabia în favorea nostră, noi nu am fi perdut Basarabia. Acest fapt se leagă, ori nu, cu presentul şi cu viitorul? De ce organul oficios îl ocolesce, şi nu răspunde precis asupra lui?
      Pentru faptele presente şi viitoare, cele mai esenţiale, ce am relevat, a fost întrebarea: dacă nu trebuesce o Constituantă, spre a se emancipa israeliţii şi spre a recunosce şi admite darea Basarabiei şi luarea Dobrogei, deslegând astfel pe Domnitor de jurământul, ce a făcut, că va mănţine articolul din Constituţiune, care declară pământul României inalienabil? Ce tot umblă organul radical cu tertipuri şi cu întorsături, ca să scape de a respunde şi la aceste clare cuestini?
      Noi îl vom ţine strîns de pept, ca să respundă la cuestiunile noastre, la acelea de cari îl doare inima pe tot românul, iar nu să divagheze peste câmpi şi să vorbescă câte altele...
      Ce tot se prefac cei de la Românul a crede că noi le-am fi imputat că, dacă nu au avut un scaun la Congres, causa este că nu au încheiat un tractat cu Rusia; căci ei, şi dacă ar fi încheiat un asemenea tractat, ar fi fost tractaţi tot cum au fost, tot ca Serbia şi ca Muntenegrul.
      Noi le-am imputat şi le imputăm din nou, — şi, cu noi, naţiunea întregă, ca şi istoria viitoare, - că, dacă atunci când marele Duce Nicolae le depeşia să trecă Dunărea, cu orice condiţiuni vor voi, ar fi încheiat, un tractat cu Rusia, şi s’ar fi stipulat anume în acel tractat «că Rusia renunţă la Basarabia ce ni se dedese la 1856 şi o cedează pentru totdauna României», Rusia, în asemenea cas, nu ar fi mai putut formula, la Berlin, cererea sa de a i-se retroceda Basarabia.
      De ce ocolesc acestă cuestiune diplomaţii de la Românul? Prea puţin ne pasă de scaunul d-nelor din Congres. Puteam prea bine să nu avem delegaţi oficiali în Congres, însă, înaintea şi pe masa Congresului, era să fie tractatul formal cu noi, prin care Rusia renunţase anume la Basarabia; şi Rusia era legată, prin declaraţia sa solemnă şi specială, şi noi nu mai aveam nevoie de nici un delegat, ca să dea putere unei asemenea puternice stipulaţiuni.
      De ce nu au încheiat radicalii un asemenea tractat? Iată ceea ce noi, naţiunea şi istoria, în veci le vom imputa.
      Serbiei şi Muntenegrulul nu li-s’a luat nimic din pământul lor, ba încă li s’a dat pământ nou; măcar că Rusia nu încheiase cu aceste Staturi un tractat, cum dicem noi. Cum radicalii noştri pot crede că Rusia, care ar fi fost legată cu noi printr’un angagiament şi o renunţare formală şi specială, şi ar fi călcat acel angagiament şi ar fi pretins din nou Basarabia? Dacă o asemenea idee ar fi avut radicalii noştri despre guvernul rusesc, cum de s’au aliat cu dânsul şi au trecut Dunărea, fără nici un fel de înscris? Ei dar au comptat pe cuvântul şi angagiamentul guvernului rusesc; şi, fiindcă sciau că acest guvern formulase deja pretenţiunea sa asupra Basarabiei, trebuia să încheie un tractat formal de renunţare la Basarabia, mai nainte de a trece Dunărea.
      La acesta este dator să ne răspundă Românul, şi să nu ocolescă cuestiunea. 
      Tractatul, ce ar fi încheiat radicalii cu Rusia înainte de a trece Dunărea, putea prevedea multe alte bune disposiţiuni, cum, de esemplu: ca România să ia parte la orice negocieri cu Turcia pentru încheierea păcei, ca Rusia să nu consimţă la nici o negociare cu celelalte Puteri, în privinţa ei, fără şi prealabilul ei consimţiment; ca, la regularea indemnităţei de resbel, să i se atribue cutare parte; ca îndată după încheierea păcei, Rusia să primească represintanţii diplomatici români cu cutare rang; ca Rusia să garanteze integritatea teritoriului şi a neutralităţei  României, etc. 
      Respundă, lămurit şi scurt, diplomaţii de la Românul, rău era ca să se subscrie asemenea stipulaţiuni într’un tractat dintre Rusia şi noii? Şi, dacă nu s’au subscris, cui se pote imputa acesta, dacă nu neprevederei, incapacităţei şi esclusivismulul radicalilor?
      Am fi mai putut noi atunci a ne plânge contra Congresului de la Berlin?
      Negreşit că nu. Pote numai că Congresul nu ne-ar fi acordat şi nouă un adaos de teritoriu?...
      Dar să lăsăm că şi un asemenea adaos s’ar fi putut prevedea în tractatul ce am fi încheiat cu Rusia; dar să lăsăm că un asemenea adaos ni s’ar fi acordat, pote, de Congres, chiar dacă nu ar fi fost prevădut în tractatul nostru cu Rusia ; dar, în fine, lipsă de acel adaos: noi ţineam a păstra Basarabia, iar nu a ne mări teritoriul; nimeni nu ar fi făcut o crimă radicalilor din lipsa unui adaos de teritoriu.
      Iată dar cuestiuni, cari se legă cu trecutul, şi asupra cărora cei de la Românul sunt datori să răspundă limpede, precis, şi fără ocoliri.
      Cât pentru faptele presentului şi ale viitorului, pe cari d-nelor par a le preferi, să lăsăm cuestiunile de transit, de Porţile de fer, şi altele, pe cari d-nelor le place a le numi secundarii, şi de cari am mai vorbit în revistele precedente; să venim numai la cele mai esenţiale.
      Cari sunt acestea? Una şi singură: cuestiunea competinţei Adunărilor actuale, adică cuestiunea Constituantei.
      Pe acesta, mai ales, ghibacii de la «Românul» au căutat a o ocoli. Aci ne impută că suntem cu Rusia şi cu Austria, pentru că am declarat că avem interese a fi bine cu aceşti doi puternici vecini; aci ne impută că sunten contra lor, pentru că am aretat că Dobrogia ni se dă ca schimh pentru Basarabia: aci spun că voim a ne supune orbesce tractatului din Berlin; aci declară că suntem contra acestui tractat, şi că acum nu am voi să mai luăm Dobrogia, şi aceasta numai pentru că am espus şi noi cele coprinse în moţiunea celor 46 deputaţi din Camera d-lui Rosetti.
      Facă bine însă cei de la Românul să lase persoana nostră la o parte, şi să nu schimbe teremul discuţiunei. Opiniunile noastre au fost necontenit espuse lămurit în public, şi nu ni le-am schimbat niciodată. Cei d'ăntei am declarat că suntem nevoiţi a ne supune tractatului din Berlin; şi cine dice acesta, declară că avem să suferim perderea Basarabiei, şi că o să luăm şi Dobrogia. Aci nu încap frase şi întortocheri. Dar acesta este o cuestiune a viitorului; naţiunea are să se pronunţe asupra ei; trebuie dar să se facă lumină, şi să se producă tote opiniunile. De aceea noi am şi lăsat, în diarul nostru, a se emite diverse opiuniuni, pentru ca publicul să poată aprecia şi judeca. De aceea am şi publicat, sub toată reserva din partea noastră, ideile coprinse în moţiunea celor 46 de deputaţi; căci am credut, la naivitatea nostră, că trebue a se acorda această onoare moţiunei unui aşa mare număr de deputaţi, şi că opiniunea lor trebue cel puţin pusă pe teremul dicuţiunei publice. Dacă cei de la Românul cred însă că o moţiune a 46 deputaţi, în capul cărora se află d-nii Vernescu şi N. Ionescu, colegii de alaltăeri ai miniştrilor radicali, nu merită nici măcar această onoare, aceasta îi privesce pe d-nelor. Noi nu putem adopta o asemenea doctrină. Prin urmare, nici schimbare de opiniuni din partea noastră, nici divisiuni între conservatori nu esistă.
      Despre aceasta fiă pe pace bunii şi patrioţii adversari de la Românul. Cuestiunea cea mare constituţională, care este numai interioară, şi pe care naţionalii de la foia radicale o ocolesc, este: dacă nu trebue o Constituantă, spre a se pronunţa asupra aplicărei tractatului din Berlin?	
      Această cuestiune o vom pune necontenit, şi este probabil că se va pune şi în Camerele actuale, ce au să se convoce.
      Tractatul din Berlin, de la 13 Iuliu, coprinde două însemnate stipulaţiuni pentru noi: acea a modificărei teritoriului, şi aceea a emancipărei Israeliţilor.
      Constituţiunea noastră însă pune în capul său (art. 2) principiul că: «teritoriul României  este inalienabil»; şi apoi (art. 7) declară că: «numai străinii de rituri creştine pot dobândi împămintenirea». Întrebarea este dar: dacă se pot esecuta sau aplica clausele tractatului din Berlin, fără a se modifica cele două articole din Constituţiune?
      La aceasta să răspundă diplomaţii de la Românul. 
      Subtilitatea ce au inventat, - că, de vreme ce tot Constituţiunea (art. 2 dice că «limitele  României se pot schimba prin o lege», resultă că putem da Basarabia şi lua Dobrogia prin o lege ordinară, - nu este nici măcar serioasă; (Aci, cum am mai spus, acel paragraf vorbesce de limite, adică de fruntarii, şi a avut în vedere schimbările sau rectificările de fruntarii, ce se puteau face despre Austria, unde şi lucra, la 1866, de mai mulţi ani, o comisiune de delimitare. Dar, a da Basarabia, a lua Dobrogia, nu mai este o lucrare de fruntarii, ci este o cuestiune de teritoriul Statului... şi acest teritoriu este declarat inalienabil. Aşadar, subtilitatea radicalilor nu deslegă de loc dificultatea. 
      Astfel, cuestiunea remâne întreagă: «Adunările actuale, pot fi competinte, au mandatul de la naţiune a aliena teritoriul român, şi a primi un adaos însemnat de teritoriu? Şi Domnitorul României, legat prin jurământul său, ar putea consimţi la o asemenea alienare, fără a se convoca o Constituantă, adică a se consulta naţiunea asupra acestui cas special, spre a da un nuo mandat representanţilor săi, cari să potă deslega şi pe Domn de jurământul său?»
      La această cuestiune să răspundă diplomaţii de la Românul. 
      Trecem la a doua cuestiune: «Cum au Israeliţii din România să fie emancipaţi, să esercite adică drepturile civile şi politice de cetăţeni români, dupe cum voesce tractatul din Berlin, fără a se abroga art. 7 din Constituţiune?»
      Să răspundă şi la acesta cuestiune isteţii politici de la Românul.
      Dacă noi am criticat şi această din urmă disposiţiune a tractatului din Berlin, ca şi aceea relativă la transit, am făcut’o numai «sub puntul de vedere politic, adică pentru că prin ele ni se lovesce autonomia noastră. Altfel, nu suntem nici contra principiului emancipărei Israeliţilor, nici contra principiului de transit. Însă trebuia ca aceste principie să le resolvăm noi, iar nu să ni se impună din străinătate; trebuia să le proclamăm numai noi, şi să le aplicăm în conformitate cu esiginţele noastre locale şi cu interesele noastre economice. Cei de la Românul însă cred că sunt liberali, ba încă şi naţionali, când ne impută şi această critică, ce am făcut tractatului de la Berlin.
      Dar, cel puţin, recunoscerea şi aplicarea acestor principie se poate face de Adunările ordinare?
      Pentru transit, treacă. Dar pentru Israeliţi? D-nii de la Românul speră a fi atât de dibaci, ca să amâne, să ocolească, să încurce indefinit ş’această cuestiune ?
      Dar cum ar putea face şi una ca aceasta?
      Să nu uite d-nelor că, chiar dacă, comptând pe o majoritate servilă la Cameră şi Senat, ar putea, prin o lege ordinară, să alieneze teritoriul român şi să ia Dobrogia, să nu uite, dicem, că în Dobrogia sunt locuitori mahometani şi israeliţi. Dupe dreptul ginţilor şi usurile seculare internaţionale, locuitorii unui Stat anecsat devin, de drept a fi îndată, cetăţeni ai Statului la care se anecseză. Mahometanii dar, şi Israeliţii din Dobrogia, ar deveni, prin anecsiune, cetăţeni români.
      Dar ei nu sunt creştini. Cum ar deveni cetăţeni români, contra art. 7 din Constituţiune? Şi, apoi, cum Israeliţii din vechia Românie nu ar deveni şi ei cetăţeni români? Sau, dacă s’ar face deosebire între Mahometani şi Israeliţi, pentru ce Mahomet ar fi în mai mare favoare decât Moise? Sau, pentru ce Moise din Dobrogia ar fi mai de preferit decât Moise din România? Ori, dacă nici o deosebire nu s’ar face între Mahometani şi Israeliţi, fiă din Dobrogia, fiă din Romănia, cum împămentenirea lor s’ar putea efectua, repetăm, fără ca, totdeodată, să se abroge art. 7 din Constituţiune?
      Dar toate aceste modificări de Constituţiune, adică recunoscerea şi aplicarea principielor puse în tractatul din Berlin, se pot face altfel, decât prin o Constituantă!
      La aceste modeste cuestiuni rugăm să ne răspundă, limpede şi categoric, ghibacii, isteţii şi mult naţionalii redactori de la Românul.


PRESSA, BUCURESCI, 25 IULIU 1878.
      
      România, neputând consimţi, cu nici un preţ, la retrocedarea Basarabiei, şi nepriimind în schimb Dobrogia, n'are modificare de teritoriu de consacrat şi de legiferat.
      Iată superbele cuvinte, prin cari guvernanţii noştri şi politicii de la Românul răspunseră la scirea, ce ne aduse în Bucuresci resultatul Congresului de la Berlin.
      <Numai prin forţa brută, adăogau, ne veţi putea hrăpi Basarabia. Şi România nu priimesce nimic. Vom rămânea jefuiţi, si veţi rămânea jefuitori. >
      Şi ei continuară câtva timp a arunca amerinţarea şi injuria în contra Puterilor represintate la Congresul de la Berlin, şi în contra decisiunilor ce ele au luat în privinţa noastră. 
      În numele însă al nestrămutatelor principie, ce politicii de la Românul  au profesat  totdauna; în numele tăriei de credinţă, ce totdauna i-a animat, ei se schimbară, se metamorfosară, se transfigurară de o dată, şi acum nu găsesc destule espresii ca să arate că trebue să primim tot ce s’a hotărât la Berlin, şi reproduc, cu o rară complesenţă, în ceea ce privesce Basarabia şi Dobrogia, argumentele, ce sunt fericiţi a găsi în broşura d-lui N. Creţulescu - D. N. Creţulescu, pe care, până mai deunădi îl insultară şi îl ameninţară cu furia populară!...
      Trebue să ne supunem, dic şi repet guvernanţii noştri. 
      Foarte bine.
      Dar aci se ridică o cuestiune gravă.
      Camerele actuale sunt ele competente, au ele cualitatea de a se pronunţa asupra întrebărilor, ce ne face Europa, şi a sancţiona, într cât ne privesce, decisiunile ei?
      În privinţa cuestiunei Evreilor:
      Tractatul din Berlin ne spune, că nu ni se va recunoasce independinţa, de nu vom acorda drepturi civile şi politice Israeliţilor. Constituţiunea însă (art. 7, alin. al 2-lea), dice, că numai străinii de rituri creştine pot aspira a avea asemenea drepturi.
      Prin urmare, pentru a ne conforma cu decisiunile Congresului, trebue să schimbăm Constituţia. Dar Constituţia nu se poate modifica, decât printr’o Constituantă. Deci, Camerele actuale nu sunt competinte a se pronunţa asupra cuestiunei israelite.
      Aci nu poate fi discuţiune. 
      II. În privinţa Basarabiei: Tractatul din Berlin ne mai spune încă, că Europa nu ne va recunoasce independinţa, de nu vom retroceda Rusiei Basarabia. Trebue dar ca guvernul, cu Camerele, să înstrăineze teritoriul. Guvernanţii, şi politicii de la Românul, asupra acestui punct, sunt foarte comodi.
      Basându-se, pe alineatul al 2-lea al art. 2 din Constituţiune: <Limitele Statului nu pot fi schimbate, sau rectificate, decât în virtutea unei legi>, politicii de la Românul sunt de părere că guvernul, cu Camerele actuale, printr’o simplă lege, pot ceda o provincie întreagă, pot aliena teritoriul.
      Să admitem, pentr’un moment, această interpretare a Constituţiunei; să admitem, că o legislativă ordinară, poate înstrăina teritoriul, poate ceda însuşi o provincie, printr’un singur articol de lege.
      În acest cas, dacă avem cel mai mic respect şi cea mai confusă noţiune de teoria Suveranităţei Naţiunei, ce vom răspunde adevăratului Suveran, de la care emană toate puterile, când acesta ne va dice:
      Cum? Îmi înstrăinaţi teritoriul, îmi luaţi o provincie întreagă, şi ea nu sciu nimic, şi pe mine nu mă întrebaţi? Teoria constituţională dice, într’adevăr, că Camerele sunt representaţiunea mea legală, dar, când am ales pe mandatarii ce i-am trimis în aceste Camere, nici prin minte nu mi-a trecut ca o să poată fi vorba de cea mai gravă, teribilă, dureroasă şi sfîşiitoare cuestiune, ce mă poate vreo dată interesa: desmembrarea şi sfîşierea teritoriului!
      În cuestiunea aceasta, Corpurile legiuitoare nu sunt representanţii mei, nu le recunosc mandatul de a se pronunţa asupră’i.
      Daca d-voastră, domnilor de la guvern, interpretaţi Constituţiunea, dicând că însuşi o legislativă ordinară poate aliena teritoriul, atunci, disolvând Camerele actuale convocaţi o noua legislativă, acum, când sciu de ce este vorba; acum, când sciu că mă aflu în dureroasa şi sfîşietoarea posiţiune de a asista, însu’mi, la deslipirea de la sânul meu a predilectei mele Basarabie; acum, când îmi spuneţi încă, că la această durere trebue să mai adaog şi umilirea de a dice însu’mi: consimţ la aceasta.
      Adevărata dar teorie constituţională, adevăratul mod de a înţelege eserciţiul Suveranităţei adevăratului Suveran, nu poate permite Camerelor actuale a se pronunţa asupra cuestiunei Basarabiei.
      Dar să vedem, daca o interpretaţiune, mai logică şi mai justă, a însuşi art. 2 din Constituţiune, nu ne conduce la acelaşi resultat.
Daca ar fi adevărat, că alineatul 2 al acestui articol ar avea o aşa de mare estensiune, cum vreau să’i dea guvernanţii noştri, care ar fi sensul primei şi principalei părţi a articolului I: «Teritoriul României este nealienabil>?
      Alineatul ar nimici cu desăvârşire principiul fundamental, pus mai sus, adică: teritoriul Româniel este nealienabil; şi aceste cuvinte nu ar avea sens.
      Constituanta din 1866 n’a putut dar înţelege, prin rectificare de limite, decât regularea şi limitarea unor puncte de graniţă, asupra cărora s’ar ivi contestaţii între noi şi vecinii noştri, iar nici decum înstrăinări de provincii întregi.
      După ce a înscris marele principiu : teritoriul României este inalienabil, - gândindu-se, fără îndoială, la numeroasele contestaţiuni, ce esistau, chiar în momentul când vota acel articol, între noi şi Austria, asupra multor limite de graniţă, - Constituanta, pentru a înlesni punerea la cale definitivă a acestor limitaţiuni, fără a fi necesitate de o nouă Constituantă, a adăogat, la articolul fundamental, — teritoriul României este inalienabil — alineatul despre care vorbirăm.
      Acesta dar este sensul acestui alineat, iar nu acela pe care i’l dau guvernanţii noştri.        Guvernul nostru radical, obicinuit a tracta cuestiunile cele mai grave peste picior, ar fi vesel să rasolească şi această cuestiuue, cu majorităţile sale docile din Camera şi Senatul actual.	
      Dar aci se ridică şi o altă cuestiune, o cuestiune gravă şi delicată între toate, căci ea privesce direct pe Şeful Statului.
      Dacă cuvintele, ce vom dice asupra acestui punct delicat, vor ajunge la cunoscinţa M. S. Domnitorului, nu ne îndoim, că Augustul nostru Suveran, cunoscând iubirea şi devotamentul nostru către Augusta Sa persoană şi Augusta Sa Dinastie, nu ne îndoim, dicem, că El le va considera ca un semn mai mult al acestei iubiri şi al acestui devotament.
      În virtutea art. 87 din Constituţiune, decretată la 30 Iuniu 1866 şi promulgată la 1 luliu 1866, Alteţa Sa Regale Carol de Hohenzoleru, suindu-se pe Tronul României, a depus Înaintea Naţiunei şi a lui Dumnedeu, următorul jurământ:
      < Jur de a păzi Constituţiunea şi legile poporului român, d’a mănţine drepturile lui naţionale şi integritatea teritoriului >.
      În cele mai grave şi teribile circumstanţe, în cari s’a aflat vreodată Statul şi poporul român, s’a aflat la putere, contra tuturor tradiţiunilor istoriei noastre naţionale, un minister, ce nu represintă întreaga naţiune, ci represintă numai o minimă fracţiune a ei; un minister, ce era espresiunea unui partid, înzestrat mai mult cu cualităţile unui partid revoluţionar, decât cu cualităţile unui partid de guvernământ; unui partid obicinuit a se juca cu cea mai mare uşurinţă cu legile şi instituţiunile naţionale, şi care probase în trecut, prin revoluţiunea de la Ploiesci, şi proclamarea Republicei, că principiul sěu de acţiune îl împinge a resturna chiar una din pietrele angulare ale edificiului Statului român; unui partid al cărui şefi, consideraţi de diplomaţia europeană, cu cânt sau fără cuvânt, ca şefi al socialiştilor democraţi români, fuseseră în relaţii cu şefii republicei cosmopolite universale, inspirând astfel guvernelor regulate cea mai mare defienţă şi însuşi oarecare temere; unui partid, cu un cuvânt, violent şi esclusiv, care, pe când fiii cei mai generoşi ai Patriei muriau, cu decimele de mii, în câmpiile Bulgariei, persecuta, cu o implacabilă ură, toate inteliginţele, toate capacităţile, toate esperienţele ţărei, isolând Tronul de naţiune şi lipsindu’l de consiliele tuturor celorlalte partide, care au mari, numeroase şi intime legături cu această ţeară, prin tradiţiunile trecutului, prin legăturile presentului, prin aspiraţiunile viitorului, lăsându’l înconjurat numai de aceia, cari, în general şi afară de puţine escepţiuni, neavând nimic de păstrat, erau capabili a juca destinele ţărei pe o singură cartă, cum au probat’o deja prin revoluţiunea de la Ploeşti şi proclamarea Republicei, ca să nu vorbim de evenimentele recente; - un asemenea minister dar, se afla singur împrejurul Tronului,  în cele mai teribile circumstanţe, cum diserăm, la cari s’a aflat vre-o-dată Statul român, şi a condus destinele şi politica României, cu atâta uşurinţă, adesea cu atâta esaltaţie, cu atâta duplicitate, încât a creat Statului român situaţiunea de faţă, graţie, în mare parte, numeroaselor şi teribilelor sale greşeli, astfel cum am arătat în numerile precedente ale Pressei. (A se vedea <Pressa> de la 15, 16, 21, 22, 23 şi 25 luliu.) 
      România perde dar o provincie. Ţeara Basarabilor va fi deslipită de sînul Patriei mume. Teritoriul Statului român va fi desmembrat, mutilat, alienat!
      Ei bine, articolul 87 din Constituţiune, cu jurământul prea iubitului şi Augustului nostru Suveran înaintea oamenilor şi a lui Dumnedeu, se presintă, înaintea spiritului nostru, plin de grave, triste şi dureroase preocupaţiuni.
      Poate că această cuestiune să preocupe foarte puţin pe aceia cari au proclamat Republica, şi, prin urmare, deşeanţa şi gonirea de pe Tronul României a lui Carol de Hohenzollern; pe noi însă ne preocupă în cel mai înalt grad, căci noi vedem în Acela, ce poartă pe cap coroanele reunite ale lui Mihaiu Viteazul şi Ştefan cel Mare, piatra angulară a edificiului nostru politic.
      Să nu glumească dar radicalii noştri, cari singuri înconjoară Tronul, şi să nu tracteze această cuestiune peste picior, cum sunt obicinuiţi a trata toate cuestiunile.
      Dar ne oprim aci.
       Nu voim astă-di a vorbi mai mult asupra acestui grav şi delicat subiect. Ne mărginim numai a atrage asupra lui atenţiunea tuturor Românilor, în genere, şi a domnilor miniştri, în particular, puind cuestiunea în termenii următori:
      Cabinetul radical, cu Camerele sale radicale, poate el aliena teritoriul României, pe care Constituţiunea îl declară inalienabil, şi faţă cu jurământul solemn, ce Alteţa sa Regale Carol de Hohenzoleru a depus, suindu-se pe Tronul României, înaintea lui Dumnedeu şi a Naţiunei Române:
      <Jur de a menţine integritatea teritoriului.>?....
      <Pressa» din Viena, de la 1 August, publică următoarea corespondinţă originală din Petersburg, asupra căreia atragem atenţiunea cititorilor noştri: <Scirea, că guvernământul român ar fi întrebat, în secret, pe cabinetele europeane, dacă recunoascerea independinţei României ar putea fi posibilă fără a formala retrocesiunea Basarabiei, a făcut o stranie impresiune în casurile guvernamentale de aici. Esistă chiar îndoială, că o asemenea întrebare ar fi fost adresată, în realitate, către Puterile semnatare ale tractatului din Berlin; căci aceasta ar fi a presupune că guvernul român n’are cunoscinţă de articolele 43, 44 şi 45 din tractat, cari se referă direct la aceasta, şi cari tranşează mai dinnainte cestiunea, într’un mod foarte categoric.
      <Suntem, dice <Jurnalul de Petersburg>, cu atât mai puţin dispuşi a da credinţă acestei sciri, cu cât guvernul Principelui Carol, prin o asemenea procedare, ar arăta lipsa de respect către toate celelalte Puteri din Europa, şi cu cât este bine constatat că, fără chiar să aştepte iscălirea oficială a tractatului din Berlin, acest guvern s’a grăbit a face cunoscut că primesce toate stipulaţiunile tractatului. În orice cas, dacă guvernul român ar arăta o aşa lipsă de tact, poate fi sigur că va primii întâmpinarea ce merită.>
      Steaua Românii consacră un lung articol posiţiunei ce tractatul din Berlin a creat României şi conchide: Din cele ce preced resultă adevărul acesta necontestabil şi necontestat, că tractatul din Berlin ne-a răpit un drept ce nu ne-a fost niciodată contestat, acela de a regula noi înşine soarta străinilor ce locuesc pe teritoriul nostru.
      Posiţiunea ce ne-o face tractatul de Berlin fiind deci mai rea de cât aceea ce am avut-o până acum, nici Domnul Ţěrei, nici puterea esecutivă, nici Corpurile legiuitoare n’au mandat de a pierde nici unul din marile drepturi aşternute prin Constituţiune, care este baza împreunei noastre vieţuiri ca Stat român.
      Ţara, şi numai ţara, într’o nouă Adunare constituantă, este în drept de a se rosti şi de a cere seama de la aceia cari au avut în deposit drepturile ţărei acesteia, întrebându’i despre causele acele de forţă majoră cari au făcut ca depositul să fie alterat în mânile lor.
      Vom reveni, în numărul viitor asupra chestiunei acesteia, că numai ţara, într’o adunare constituantă, este în drept a se rosti asupra posiţiunei ce ne creează tractatul de Berlin.


PRESSA, BUCURESCI,  26  IULIU 1878.
      
      Am esaminat, în numărul precedent al Pressei, dacă Camerele actuale sunt competinte a se pronunţa asupra celor două cuestiuni, ce Congresul de la Berlin a pus României:
      1. Retrocedarea Basarabiei către Rusia;
      2. Acordarea de drepturi civile şi politice israeliţilor.
      Cetitorii Pressei cunosc acum opţiunea noastră asupra acestor cuestiuni, esaminate subt punctul de vedere al Constituţiunei. 
      În privinţa retrocedărei Basarabiei, am adăogat că se înalţă, în spiritul tuturor Românilor, o idee plină de grave preocupaţiuni, asupra căreia am atras toată serioasa atenţiune a consilierilor Coroanei.
      Am atins numai cuestiunea, puind’o înaintea domnilor miniştri şi înaintea Naţiunei în termenii următori:
      «Cabinetul radical, cu Camerele sale radicale, poate el aliena teritoriul României, faţă cu  jurământul  solemn, ce Alteţa Sa Regale Carol de Hohenzollern a depus, înaintea  lui D-deu şi a Naţiunei, puind pe cap Coroanele reunite ale lui Mihai Viteazul şi Ştefan cel Mare:
      <Jur de a păstra integritatea teritoriului>
       Voim a esamina asta’ di cuestiunea anecsărei Dobrogiei.
      Asupra celor două prime cuestiuni guvernul român trebue să răspundă Puterilor semnatare ale tractatului de la Berlin într’un mod afirmativ, de voesce ca aceste Puteri să ne recunoască independinţa. 
      Aşa grăesce tractatul din Berlin. El nu dice, cum susţin guvernanţii noştri, cu un cutezător dispreţ către adevăr şi către Naţiune, că noi avem acum independinţa absolută, şi că această indipendinţă am câştigat’o graţie sângelui şi milioanelor Românilor. 
      În privinţa anecsărei Dobrogiei , tractatul din Berlin ne dă voe a răspunde într-un mod negativ.
      De vom răspunde într’un mod afirmativ la cele două prime cuestiuni; de vom retroceda Basarabia Rusiei şi vom acorda drepturi civile şi politice israeliţilor, Europa ne va recunoasce independinţa, chiar şi de nu vom priimi Dobrogia. Acesta este decisiunea Europei, asupra căreia, guvernanţii noştri se laudă că, prin politica lor, au avut cea mai mare înrîurire. - Să le fie de bine!
      În Camera din dălul Mitropoliei, 46 onorabili deputaţi au depus o moţiune pe biurou, prin care declară categoric, că nu voesc a priimi, cu nici un preţ, Dobrogia. Aceşti onorabili deputaţi merg şi mai departe: ei cer ca guvernul să protesteze la Puteri în contra anecsiunei Basarabiei de către Rusia. 
      Este evident că protestarea noastră în contra anecsărei Basarabiei, nu va avea nici un efect. 
      Basarabia s’a perdut, Basarabia este perdută! A fost un moment, când ea putea fi scăpată. Când Marele Duce trimise faimoasa telegramă, prin care se ruga Suveranul României de a trece Dunărea, Rusia primind orice condiţiuni (tecstual), guvernul român, - care cunoscea declaraţiunea Principelui Gortceacoff de la Ploesci, - trebuia să se grăbească a încheia un tractat cu guvernul rusesc, fie într’un singur articol: 
      <Rusia renunţa la pretenţiunile sale asupra Basarabiei; iar România pune la disposiţiunea ei tăte forţele sale militare, necerând nici un alt avantagiu, decât de a păstra ceea ce are.>
      S’ar putea, cel puţin, acum dice, că sângele şi milioanele României au servit ca să ne păstreze Basarabia ! 
      Miniştri noştri însă au preferat a lucra astfel, încât naţiunea şi istoria să le dică:
      <Aţi avut Basarabia în mâinele  d-voastre, şi d-voastră aţi trădat’o, aţi perdut’o.>
      Dacă este dar o protestaţiune de făcut, este în contra acestor miniştri, cari au apărat toate interesele, afară de interesele Patriei lor!...
      Dar să ne întoarcem la Dobrogia. Când 46 onorabili deputaţi, printre cari vedem toate notabilităţile Camerei actuale, inspiraţi numai de sentimentul patriotismului, şi fără nici un motiv de interes, din contra, espuindu-se a fi persecutaţi de puternicii dilei, se declară în contra anecsiunei Dobrogiei, opiniunea lor merită respect, şi, oricari ar fi convicţiunile noastre, suntem datori a o asculta.
      Cari sunt argumentele, ce oratorii acestei imposante minorităţi au invocat, în mai multe şedinţe ale ambelor Corpuri legiuitoare reunite, în favorul opiniunei lor?
      Dupe câte am putut afla, argumentele lor sunt cele următoare, pe cari le resumăm pe scurt :
      1). Ceea ce a făcut, ceea ce face importanţa noastră politică şi istorică în aceasta parte a Europei orientale, esce că suntem o naţiune de rasă latină omogenă, ce rumpem formidabila unitate a rasei slave.
      Mergând a ne pune în contact, a ne amesteca cu rasa slavă din Bulgaria, perdem această importanţă.
      2) Serbia a protestat, când armata română s’a îndreptat ca să ocupe Vidinul, formulând pretenţiuni etnografice şi istorice asupra Vidinului. Nu mai este îndoială, că guvernul Bulgariei va vedea cu un ochi foarte defavorabil ocupaţiunea Dobrogei de către Români; nu mai este îndoială, că se vor ivi certuri continue între dânsul şi guvernul român: Rusia, naturalmente, va interveni continuu, ca să ne împace. Deci, intervenţiunea unui Stat mare în afacerile unui Stat mic, va să dică perderea libertăţei şi independinţei de acţiune a acestuia din urmă.
      3. Pentru a ţine în respect şi în ordine populaţiunile sălbatice ale Dobrogiei , ne va trebui să întreţinem acolo o armată considerabilă.
      O armată considerabilă în Dobrogia va să dică mai multe milione, ce se vor cheltui pe fiecare an, va sa dică o causă de slăbiciune economică a Statului român.
      4. Pentru a face şederea, în această ţară băltoasă, posibile; pentru a o face productivă, trebue să cheltuim decimi şi poate sutimi de milioane. Cheltuelile, ce vom face pentru  Dobrogia, vor fi mult mai considerabile, decât veniturile, ce ne va putea da.
      5. Când, în fine, după 10 sau 15 ani,  vom fi cheltuit sutimi de milioane pentru a face Dobrogia productivă, guvernul Bulgariei va găsi cu înlesnire un pretecst ca să ne ceară Dobrogia, şi... dacă aceasta va conveni şi Rusiei.... Dobrogia ne va fi luată cu mult mai mare în înlesnire, de cât ni se ia astă-di Basarabia.
	Acestea, şi alte multe argumente, au fost invocate de cei 46 onor. deputaţi, în capul cărora se află personage ca d. G. Vernescu şi d. Nicolae Ionescu. Am ţinut a reproduce aci opininuea d-lor deputaţi mai sus numiţi, spre a arăta respectul nostru pentru orice opiniune, care este resultatul unei convicţiuni onorabile, iar, pe de alta, ca să supunem apreciărei publice modul de a vedea, al unor bărbaţi distinşi, asupra unei aşa de grave cuestiuni. 


PRESSA, BUCURESCI, 28 IULIU 1878.
      
      Am esaminat, printr’o serie succesivă de reviste, disposiţiunile tractatului de la Berlin, în ceea-ce privesce ţara noastră, şi am demonstrat, credem, până la evidenţă, că dânsele sunt  cu mult  mai dureroase şi mai   umilitoare de cât încearcă a le înfăţişa acuma organele partidei radicale, cari, ocupându-se numai de condiţiunile recunoascerei independinţei, n’au dis nici cel puţin un cuvânt asupra celorlalte disposiţiuni, nu mai puţin grave pentru ţeară, cum este, de esemplu, mănţinerea privilegielor consulare.
      Dacă foile radicale, cu Românul în cap, au făcut la început mare gălăgie în privinţa retrocedărei Basarabiei şi în privinţa acordărei drepturilor politice la Israeliţi, scopul lor a fost ca, pe de o parte să distreze atenţiunea publicului de la celelalte disposiţiuni ale tractatului, iar pe de altă parte să apere pe guvern de răspunderea ce’i incumbă, lăsând’o toată asupra  membrilor Congresului, pe cari I-au acusat, în consecinţă, în modul cel mai violent.
Dar nu Congresului trebuesce atribuită asprimea hotărîrilor sale în privinţa noastră, ci cabinetului radical, a căruia politică a fost condusă esclusivamente în interesul mănţinerei partidei la putere, iar nu în interesele ţărei pe  cari dânsul le-a sacrificat, fără nici o durere de inimă, egoisticei sale ambiţiuni. 
      Puţin scrupulos în esaminarea naturei mijloacelor, cabinetul dlui Ion Brătianu a îmbrăţişat pe toate acele în cari a găsit oarecare probabilitate de a’l mănţine la putere. Scopul fiind mănţinerea la putere, iar nu apărarea intereselor ţărei, toate întreprinderile sale au fost îndreptate în scopul urmărit, puind în aplicaţiune macsima miachiavelică: «scopul scusă mijloacele».
      În scopul de a se mănţine la putere, şi numai într’acest scop, d-nii Rosetti-Brătianu, cu toată partida ce represintă, îşi renegară, fără scrupul, credinţele politice, ce profesau până în prediua venirei cabinetului actual la putere; şi de unde, cu o di înainte, nu vedeau în Turcia pe aliata naturală a României, şi în Rusia pe inamica comună a ambelor, - a doua di vădură, dinpotrivă, în Rusia pe aliata, şi în Turcia pe inamica comună. 
      Într'acest salt, cel mal radical posibil, de la o estremitate la alta, radicalii aflară mijlocul de a se putea mănţine la putere. Profitară de dânsul, fără a voi să se gândască la perderile ce puteau aduce ţărei; şi, în consecinţă, desconsiderând bine-voitoarele consilii ale marilor puteri occidentale - causa răcelei lor de soarta ţărei noastre; - abandonând politica noastră tradiţională, care ne-a salvat esistenţa în cursul atâtor secole; sacrificând sutimi de milioane din capitalul ţărei şi mii de ostaşi din floarea armatei noastre... reuşiră, într’adevăr, a se mănţine la putere. 
      Scopului mănţinerei la putere atribuindu-se toate actele lor, decisiunile Congresului sunt neapărat, întru căt ne privesce, consecinţele politicei guvernului nostru; sau, cu alte cuvinte, sacrificiile făcute de ţar, de la intrarea Ruşilor în ţără şi până la deschiderea Congresului, şi acele ce ni s’au mai impus prin tractatul de la Berlin, represintă echivalentul mănţinerei cabinetului radical la putere.
      Dacă este cine-va, care a profitat de imensele sacrificii ale ţărei, acei cineva sunt neapărat radicalii, cari au întrebuinţat sacrificiile ţărei în interesul esclusiv al mănţinerei lor la putere ; daca este cineva, care n’a făcut decât a perde, acel cineva este ţeara... ţeara, al căreia comerţ a stat neîntrerupt în paralisie, de la începutul şi până la finele resbelului; ţeara, ale căreia căi de comunicaţie s’au ruinat cu desăvârşire, în mare parte; ţeara, ale căreia porturi şi oraşe dunărene au fost, în parte, deteriorate; ţeara, ale căreia milioane s’au risipit cu prodigalitate; ţeara, al căreia predilecţi fii au perit, cu decimile de mii, în câmpiile Bulgariei; ţeara, în fine, care, în compensaţiunea tutulor acestor sacrificii, se vădu, la urma urmelor, umilită şi desmembrată.
      Da, ţeara singură a perdut, şi numai ea are dreptul a se plânge; ea, care a devenit deja obiectul compătimirei lumei întregi; iar nici de cum radicalii, cari sunt autorii soartei sale, şi cari, după ce s’au prefăcut, câteva dile, că împărtăşesc durerile ei, voesc acum să o înşele, să o orbească chiar, dicându’i şi făcând’o a crede că, ceea ce a câştigat, compensează toate perderile sale. 
      Durerile sale sunt însă foarte simţitoare, ca adulaţiunile organelor radicale să o poată consola. Ea se vădu amăgită, şi nu se mai încrede în acei cari au amăgit’o, în acei cari‚ i-au solicitat sacrificiile mai sus arătate, promiţându’i un loc de onoare în areopagul european, dar cari, întrebuinţându-le esclusivamente în interesul mănţinerei lor la putere, nu’i aduseră, din nenorocire, de la acel areopag, de cât umilirea şi desmembrarea...
      Ea le răspunde acum, cu amărăciune, cuvintelor de măngăere, ce’i adresează: Nu cred... căci şi acesta este un mijloc, prin care căutaţi numai a vă mănţine la putere !....      
      Diarul Românul, şi cele-l’alte foiţe radicale, urmează a păstra o îndărătnică tăcere în privinţa monstruoasei hoţii de la ocnele Slănicului. Abia Românul îngână câte-va cuvinte, mai dilele trecute,  cu ocasiunea publicărei unei întâmpinări a d-lui deputat Grigorescu la adresa noastră; întâmpinare, a cărei inserţiune am refusat’o, din causa necuviincioasei sale redactări. Cu această ocasiă, Românul ne imputa amar că Pressa face o armă de partid dintr’o cestiune de furtişag. A doua di, noi îi răspunserăm: da, facem armă din partid dintr’o hoţie, prin care se spoliază averea publică, în complicitate tolerată, şi denunţată în Cameră, a însuşi capilor ocnei şi chiar a şefilor de serviciu din ministerul financelor ; şi asupra cărei hoţii, cu toate denunţările făcute prin pressă şi cu toate interpelările adresate în Cameră, ministrul de finance persistă a păstra o adâncă -  ca să nu dicem culpabilă  - tăcere, până astă-di. 
      Ei bine, spre a nu mai lăsa nici umbră de bănuială verităţei denunţărilor noastre în această gravă afacere, vom publica, mâne, nisce noui acte şi desvăluiri, cari, credem, atât prin importanţa conţinutului lor, cât şi prin imparţialitatea recunoscută a persoanei ce ni-le-a împărtăşit, vor arunca o nouă lumină asupra criminalei afaceri, şi vor scoate din  nedumerire până şi pe cei mai îndărătnici.
      "Pressa" din Viena, de la 4 August, publică următoarea corespondinţă din Bucuresci:
      (Armistiţiul între partide. General Manu ca primar al Bucureştilor). -  Dilele viitoare se aşteaptă decretul pentru convocarea Corpurilor Legiuitoare într’o sesiune exstraordinară. Precum v’am încunosciinţat deja, în sesiunea aceasta se va trata numai chestiunea retrocedărei Basarabiei şi luarea în posesiune a Dobrogei, cari se vor decide printr’o anume lege. Nu mă înşel însă, susţinând că, cu ocasiunea aceasta, se vor trata, cel puţin între capii de partide, şi câteva chestiuni, relative la politica interioră. Evenimentele anului 1877 au influenţat şi asupra partidelor, şi această influenţă se va manifesta, dacă nu printr’o pace, cel puţin printr’un armistiţiu, pentru ca nu luptele partidelor să împedice vindecarea ranelor resbelulul. Ca simptomă al acestui armistiţiu se consideră realegerea d-lui General I. Manu ca primar al Capitalei. Această funcţie a ocupat-o bravul general Manu, subt ultimul minister, pentru marea mulţumire a cetăţenilor. El este un  administrator distins, a voiajat mult şi ştie să aplice în Bucuresci multe îmbunătăţiri din ţările străine.
      După intrarea d-lui C. A. Rosetti în minister, opinia publică a desemnat în tot d’auna pe generalul Manu, ca persoana cea mai aptă pentru postul de primar al Capitalei.
      Cu toate astea, ar trebui să se schimbe mult părerile capilor de partide pentru ca să te poţi gândi, că, în România, funcţiunile publice se nu se mai împart dupe coloarea politică, ci dupe merit. Maşina constituţională se aplică astfel, că odată cu schimbarea ministerului unui partid, se schimbă şi toţi funcţionarii publici din toată ţeara. Această lipsă de stabilitate mai are, pe lângă alte multe inconveniente, defectul că toată administraţia se află într’o complectă desorganisare şi ţeara suferă mult din causa aceasta.


